Am îngenunchiat in faţa uşii mele, şi într-un fel mă apucase disperarea, căci inima şi gândul păşiseră dincolo de ea, dar ochii... ochii nu puteau vedea comoara ce se afla acolo, simţeam doar bucuria de a mă regăsi, sentimentul de acasă. Lacrimile îmi curgeau fără speranţă pe braţe şi m-am întrebat cum ar fi dacă toată durerea ce-mi sălăşluieşte în mine s-ar transforma în lacrimi, ce aş fi?...am încercat. Simţeam că viaţa se scurge lichidă din mine, că tot ceea ce simt, tot ceea ce sunt e doar un pârâu de tristeţi fără izvor... Cursul pârâului îşi făcea loc pe sub uşă, iar corpul meu, acum doar piele si unghii l-am lăsat să plutească pe suprafaţa lacrimilor care au format o peliculă subţire pe podeaua camerei în care tocmai ma aflu. Acum sentimentul de regăsire se împlineşte în totalitate şi împreună cu el mi-am spălat ochii sa-mi văd interiorul în forma de dodecametru a cărui şase pereţi sunt din sticlă imaculată, atât de curată încât lumina crepusculară inundă fiecare element al camerei mele pe care o pot vedea desluşit, mă simt pretutindeni dispersată asemeni vaporilor odorizanţi.